Iubirea se da la liber pe taraba Internetului zilele astea. E la moda. Site-urile de profil abia isi trag sufletul in puzeria de click-uri zilnice. Cu mici exceptii, toata lumea din jurul meu are cont pe un site de dating si isi cauta printre taste jumatatea. Am auzit povesti peste povesti care incep cu "ne-am cunoscut pe internet"...."vorbeam ore in sir"......"ne-am casatorit dupa o luna/doua/trei" etc...........etc...........etc.
Sunt sceptica, recunosc. Nu cred in dragostea pe Internet. Mi se pare alunecoasa. E atat de simplu sa te ascunzi, sa pretinzi ca esti exact asa cum se asteapta cel/cea de la capatul celalalt al ecranului, sa joci un rol, sa iti maschezi defectele, sa dai pe google atunci cand celalalt iti vorbeste despre ceva de care nu ai auzit vreodata apoi, victorios, sa pari atoatestiutor. Stiu oameni care isi vorbesc ore si nopti in sir si ma intreb ce or avea a-si spune si de ce nu comunica de exemplu prin telefon, daca nu fata in fata. Inflexiunile vocii sunt preferabile, zic eu, multimii de "smiley" surogat raspanditi pe ecran. Dar cine sunt eu sa ma opun cupidoniadei electronice?
Personal, prefer sa cunosc oameni pe strada, la restaurant, la film, in parc.............sa ii masor din priviri, sa ii cantaresc in gand, sa le urmaresc gesturile, sa le prind scanteia din ochi, sa ii incadrez in categoria de care apartin de drept si apoi..............daca timpul nu tine cu noi...........sa mai schimbam cate o vorba si prin intermediul messengerului sau mailului. Dar numai dupa ce ne-am cunoscut deja in lumea reala si nicidecum virtuala. Poate sunt depasita sau............ poate nu.
E a doua zi de Craciun, ora 23.00 si am o problema existentiala. Ce faci cand stii ca ai gasit barbatul ideal dar nu il poti avea? Te resemnezi si hotarasti sa ramai singura pentru tot restul vietii? Cauti in continuare poate o mai fi altul identic pe lume? Te multumesti cu un surogat ca sa nu ramai singura? Te bucuri ca spre deosebire de altele macar tu l-ai gasit cumva, chiar si pentru o clipa? Multe intrebari, putine raspunsuri. Pe care eu nu le am. Inca.
Etichete: dileme
Acum vreo doua luni am descoperit motocicleta. Ca si pasager. Intai mi-a fost teama, m-am gandit la toate accidentele vazute la TV, la nevoia de echilibru pe care o presupune fuga pe doua roti, la curbe, la lipsa centurii de siguranta si la multe altele. O noapte intreaga m-am perpelit in pre-ziua plecarii spre Bucuresti unde urma sa ma "imbarc" pentru prima data pe coama nervoasa a unei motociclete. Grupul de 11 motociclete la care am aderat intamplator urma sa bata soselele bulgaresti, sarbesti si romanesti intr-o calatorie de week end. Cu o seara inaintea plecarii (traiasca Marele Internet) stiam teoretic tot ce trebuie sa fac: cum sa stau, cum sa ma las purtata de motocicleta, cum sa imi tin echilibrul si altele asemenea. Cu toate astea n-am putut sa dorm, mi-a fost frica. Tot frica mi-a fost si in trenul ce m-a lasat, plina de cearcane, dis de dimineata in Gara de Nord.
M-am amuzat doar la magazinul de echipamente moto cand m-am privit in oglinda caci aratam cel putin ciudat in costumul special. Capul meu era cel al unei termite dar, imi era cald si bine. Nu va imaginati ca a fost usor sa imi aleg echipamentul, ca n-a fost. Casca a fost o experienta de-a dreptul ciudata. Vanzatoarea cred ca isi va aminti mereu refuzul meu de a incerca o casca care mi se parea prea mica pe motiv ca.........."daca nu imi mai iese capul din ea?":)) Apoi, dupa ce mi-am tras una pe cap a urmat o criza de claustrofobie manifestata prin miscari disperate ale mainilor pana mi-a deschis vanzatoarea viziera la casca si am putut trage aer puternic in piept. Intr-un sfarsit, m-am obisnuit si cu senzatia ca am capul bagat intr-un borcan. Deci, am fost gata......... Echipata.......... Si am iesit afara din magazin unde a venit clipa ce mare. Motocicleta era pornita si mi se facea semn sa ma urc in spate. Am aruncat o ultima privire disperata spre bulevardul pe care traficul bucurestean era la el acasa si m-am aruncat pe locul din spate, intre cele trei cutii pentru bagaje.
Motocicleta a demarat iar eu m-am lipit cat am putut de partenerul meu. La prima curba ( care era chiar dupa colt) am urmat instructiunile gasite pe net: m-am lasat moale si am urmat traiectoria stabilita de motocicleta. Am iesit din Bucurestiul aglomerat inainte sa imi dau macar seama. Incet, incet, frica lasa loc placerii. Senzatii noi, mirosuri si zgomote se intreceau in fata mea. O lume noua imi lasa usa deschisa. Am intrat. .............Am strabatut drumuri mai bune, mai rele, peisaje in culorile toamnei, am cunoscut locuri noi, prieteni noi...........................dar mai ales, am descoperit o pasiune noua: pentru motocicleta. Si de atunci nu visez decat sa plec la drum pe motocicleta mea. Va veni si ziua aceea, in curand.
Etichete: pasiuni
