Inconsecventa

Da, stiu si recunosc. Sunt inconsecventa. Da' nu ma obliga nimeni sa scriu aici. Scriu doar cand am chef. Acum am. Dupa 1 an si 8 luni de lipsa de chef. Sau de timp. Si nici macar nu e rau. Sa nu ai timp. Inseamna ca am fost ocupata. Si chiar am fost. M-am mutat. In capitala, in miezul tarii. Am lasat in urma provincia cu mersul sau de melc plictisit si m-am aruncat in valtoarea unui oras ce promite daca nu o viata mai buna, macar mai multe subiecte pentru blogul asta. :) Nu cred ca ma citeste mai nimeni dar, chiar nu conteaza. Pentru ca blogul stie sa asculte. De fapt, din asta traieste el, din ascultat.

Ave blogule! M-am intors la sanul tau!

A fi sau a nu fi.......model

Zilele astea m-am intalnit cu o prietena din copilarie. Nu o mai vazusem de vreo 10 ani pe putin si chiar imi puneam din cand in cand intrebari despre ea. Atunci, demult, cand inca eram niste pustoaice zapacite isi dorea foarte mult sa devina model si stiind cum arata, mi-am tot imaginat ca si-a indeplinit visul. Era f. frumoasa: inalta, slaba, blonda cu ochii verzi, un ten perfect si o personalitate vulcanica.

Am avut dreptate, a devenit model la Paris, locuieste acolo si ii place ceea ce face. Am iesit la un ceai si am incercat sa recuperam cei zece ani dar, nu prea s-a legat conversatia. Ochii i se inseninau doar cand vorbea despre moda si mai ales pantofi. La un moment dat a recunoscut senina ca nu stie sa vorbeasca despre afaceri sau marketing samd ci doar despre moda, pentru ca la asta se pricepe. Recunosc ca ma pricep la pantofi dar, nefiind centrul universului meu, nu abordez subiectul foarte des. De data asta am apelat totusi la cunostintele mele in domeniu pentru a lasa conversatia sa curga evitand momente golase cu pauze prelungi de sorbit ceai. Dupa un timp ne-am despartit promitandu-ne sa ne mai vedem in perioada pe care o mai are de petrecut in tara.

M-am bucurat ca ne-am vazut, pe bune, dar am ramas cu o intrebare intre buze si mai ales pe creier. Se poate rezuma viata unui om doar la moda? Se poate sa te complaci in lumea ciudata a modei fara sa ai macar un antidot al tau in care sa te refugiezi atunci cand te simti murdara? Caci am inteles din putine cuvinte ca viata de model nu e chiar roza dar, ca e satisfacatoare financiar. Si totusi, mai simti ca traiesti atunci cand nu creezi nimic, cand nu ai hobby-uri in care sa te regasesti, cand nu te abandonezi cu orele in bratele unei carti excelente, cand nu faci decat sa razi curat cu o prietena la un ceai intr-un cotlon de ceainarie inghesuita....cand.....completati voi, sunt sigura ca sunt atat de multe lucruri care te fac sa simti ca traiesti.

Poate ca sunt o ciudata. Fiindca nu mi-am dorit niciodata sa fiu model si fiindca a fi model e visul oricarei fetite din ziua de azi.

Revelatie

Iata ce text ma astepta cuminte si offline azi pe messenger. Interesant e ca era trimis de un fost coleg. Deci, baieti voi ati zis-o, nu noi!

"Aceasta este o instiintare pentru toate femeile din lume. O cercetare recenta a descoperit ca barbatul este animalul cel mai nefericit din lume pentru ca el are : tate fara lapte, oua fara coaja, cocosel fara aripi si sacul fara bani. Se mai pare ca in 80% din cazuri femeile nu se mai casatoresc pentru ca si-au dat seama ca, pentru 70 de grame de carnat nu are nici un sens sa tina tot porcul in casa. "

Pastila de iubit!!!!!

Din ciclul nu mai stim ce sa mai inventam cand ne plictisim, ziarul Libertatea ne informeaza ca "Pilula care te face sa iubesti este pe cale sa apara". Pentru amuzament redau mai jos articolul.

Cercetătorii americani conduşi de profesorul Young de la universitatea Emory din Atlanta sunt pe cale să creeze pastila care să te facă să iubeşti.

După cum se ştie, vinovată pentru iubire este oxitocina, un hormon care stimulează dorinţa şi menţine sentimentele vii. Oamenii sunt afectuoşi, se îndrăgostesc şi au chef de sex în funcţie de cantitatea în care e secretată această substanţă.
Mai mult, se pare că persoanele a căror creier secretă mai multă oxitonică sunt mai buni, au mai multă încredere în semenii lor, iubesc mai pasional şi, pe de altă parte, sunt mai fricoşi.

Pentru a rezolva problemele care apar în unele cupluri, în care unul dintre parteneri încetează în timp să mai iubească sau nu mai sunt atraşi sexual de iubitul sau iubita lor, cercetătorii vor să creeze o pastilă cu oxitocină care să menţină flacăra iubirii vie.

În prezent există tot felul de sprayuri cu oxitocină despre care se spune că duc la apariţia atracţiei faţă de celălalt, dar oamenii de ştiinţă spun că acestea nu au nici un efect sigur sau de durată şi sunt mai mult ”un moft”.

E de bine, inseamna ca in curand Stirile de la ora 17.00 vor ramane fara material didactic fiindca taranul roman nu isi va mai lovi consoarta cu sapa in cap atunci cand vor aparea inerente probleme in cuplu. In momentul cand va simti ca i se zbate ochiul stang privind la Leana lui, se va repezi imediat la pilula si in doar cateva momente o va pipai cu foc pe fund.:))

Vorbind insa serios initiativa mi se pare stupida si nefolositoare. Pentru a evita plictisul le-as recomanda cercetatorilor cateva pilule de care s-ar putea ocupa cu adevarat: pilula pentru vindecarea cancerului, un vaccin SIDA si asa mai departe. Daca insa nu vor sa se ocupe de lucruri serioase, as considera alte pilule a fi mai necesare. De exemplu: pilula de vindecat prostia, nesimtirea sau pilula anti prost gust.

Din aceeasi serie de cercetari haioase, ca tot n-avem ce face, am aflat tot azi ca nasterea le provoaca femeilor orgasm. Si atunci de ce nu vor femeile sa nasca in continuu?:))

De ce are ziua doar 24 de ore

si nu are 48 de exemplu? Poate asa mi-ar ajunge si mie timpul sa fac tot ce imi propun. As avea timp sa ma documentez mai mult, sa citesc autori noi, sa ma ocup de hobby-uri, sa merg la cinema, sa am timp de prietene,de sport, sa fiu mai productiva la firma, sa scriu mai des pe blog si sa mai si dorm. Nici macar vesnica lista cu prioritatile pe 2009 (pe care am intalnit-o in aceasta perioada pe mai toate blogurile) nu am apucat sa o fac. O fi semn rau? :))

Saptamana asta am descoperit blogul lui Mihai Bendeac de la show-ul "Mondenii", al de-l face pe Banel. Ce sa zic? E haios tipul, in felul lui. Usor infatuat si naiv dar, pitoresc. Un blog cu bip-uri frecvente dar, care ma face sa rad dimineata cand nici oglinda nu-mi zambeste inapoi.

Scurt metraj

Un scurt metraj despre cat de simplu e sa faci o fapta buna dar, si despre cuvinte potrivite. Merita vazut, veti ramane cu un zambet pe fata.

Cupidoniada electronica

Iubirea se da la liber pe taraba Internetului zilele astea. E la moda. Site-urile de profil abia isi trag sufletul in puzeria de click-uri zilnice. Cu mici exceptii, toata lumea din jurul meu are cont pe un site de dating si isi cauta printre taste jumatatea. Am auzit povesti peste povesti care incep cu "ne-am cunoscut pe internet"...."vorbeam ore in sir"......"ne-am casatorit dupa o luna/doua/trei" etc...........etc...........etc.
Sunt sceptica, recunosc. Nu cred in dragostea pe Internet. Mi se pare alunecoasa. E atat de simplu sa te ascunzi, sa pretinzi ca esti exact asa cum se asteapta cel/cea de la capatul celalalt al ecranului, sa joci un rol, sa iti maschezi defectele, sa dai pe google atunci cand celalalt iti vorbeste despre ceva de care nu ai auzit vreodata apoi, victorios, sa pari atoatestiutor. Stiu oameni care isi vorbesc ore si nopti in sir si ma intreb ce or avea a-si spune si de ce nu comunica de exemplu prin telefon, daca nu fata in fata. Inflexiunile vocii sunt preferabile, zic eu, multimii de "smiley" surogat raspanditi pe ecran. Dar cine sunt eu sa ma opun cupidoniadei electronice?

Personal, prefer sa cunosc oameni pe strada, la restaurant, la film, in parc.............sa ii masor din priviri, sa ii cantaresc in gand, sa le urmaresc gesturile, sa le prind scanteia din ochi, sa ii incadrez in categoria de care apartin de drept si apoi..............daca timpul nu tine cu noi...........sa mai schimbam cate o vorba si prin intermediul messengerului sau mailului. Dar numai dupa ce ne-am cunoscut deja in lumea reala si nicidecum virtuala. Poate sunt depasita sau............ poate nu.

Dilema

E a doua zi de Craciun, ora 23.00 si am o problema existentiala. Ce faci cand stii ca ai gasit barbatul ideal dar nu il poti avea? Te resemnezi si hotarasti sa ramai singura pentru tot restul vietii? Cauti in continuare poate o mai fi altul identic pe lume? Te multumesti cu un surogat ca sa nu ramai singura? Te bucuri ca spre deosebire de altele macar tu l-ai gasit cumva, chiar si pentru o clipa? Multe intrebari, putine raspunsuri. Pe care eu nu le am. Inca.

o noua pasiune s-a nascut

Acum vreo doua luni am descoperit motocicleta. Ca si pasager. Intai mi-a fost teama, m-am gandit la toate accidentele vazute la TV, la nevoia de echilibru pe care o presupune fuga pe doua roti, la curbe, la lipsa centurii de siguranta si la multe altele. O noapte intreaga m-am perpelit in pre-ziua plecarii spre Bucuresti unde urma sa ma "imbarc" pentru prima data pe coama nervoasa a unei motociclete. Grupul de 11 motociclete la care am aderat intamplator urma sa bata soselele bulgaresti, sarbesti si romanesti intr-o calatorie de week end. Cu o seara inaintea plecarii (traiasca Marele Internet) stiam teoretic tot ce trebuie sa fac: cum sa stau, cum sa ma las purtata de motocicleta, cum sa imi tin echilibrul si altele asemenea. Cu toate astea n-am putut sa dorm, mi-a fost frica. Tot frica mi-a fost si in trenul ce m-a lasat, plina de cearcane, dis de dimineata in Gara de Nord.

M-am amuzat doar la magazinul de echipamente moto cand m-am privit in oglinda caci aratam cel putin ciudat in costumul special. Capul meu era cel al unei termite dar, imi era cald si bine. Nu va imaginati ca a fost usor sa imi aleg echipamentul, ca n-a fost. Casca a fost o experienta de-a dreptul ciudata. Vanzatoarea cred ca isi va aminti mereu refuzul meu de a incerca o casca care mi se parea prea mica pe motiv ca.........."daca nu imi mai iese capul din ea?":)) Apoi, dupa ce mi-am tras una pe cap a urmat o criza de claustrofobie manifestata prin miscari disperate ale mainilor pana mi-a deschis vanzatoarea viziera la casca si am putut trage aer puternic in piept. Intr-un sfarsit, m-am obisnuit si cu senzatia ca am capul bagat intr-un borcan. Deci, am fost gata......... Echipata.......... Si am iesit afara din magazin unde a venit clipa ce mare. Motocicleta era pornita si mi se facea semn sa ma urc in spate. Am aruncat o ultima privire disperata spre bulevardul pe care traficul bucurestean era la el acasa si m-am aruncat pe locul din spate, intre cele trei cutii pentru bagaje.

Motocicleta a demarat iar eu m-am lipit cat am putut de partenerul meu. La prima curba ( care era chiar dupa colt) am urmat instructiunile gasite pe net: m-am lasat moale si am urmat traiectoria stabilita de motocicleta. Am iesit din Bucurestiul aglomerat inainte sa imi dau macar seama. Incet, incet, frica lasa loc placerii. Senzatii noi, mirosuri si zgomote se intreceau in fata mea. O lume noua imi lasa usa deschisa. Am intrat. .............Am strabatut drumuri mai bune, mai rele, peisaje in culorile toamnei, am cunoscut locuri noi, prieteni noi...........................dar mai ales, am descoperit o pasiune noua: pentru motocicleta. Si de atunci nu visez decat sa plec la drum pe motocicleta mea. Va veni si ziua aceea, in curand.

Iesiti din anonimat

In sfarsit a aparut si la noi un site de unde poti cumpara lucruri handmade. E echivalentul lui Etsy de afara si se numeste la noi Breslo. Deocamdata e cam timid dar, are potential. Bine, doar dupa ce va face curatenie fiindca am remarcat ca au aparut tot felul de vanzatori de second hand care si-au postat produsele fara nici o jena. Probabil considera ca spalatul si calcatul rufelor vechi e tot .............un fel de lucru manual.:)) In rest, ideea e misto, gasesti lucruri care sa te scoata din anonimat desi, din ceea ce vad pe strazile noastre nu se prea cauta originalitatea dar.......there is still hope.

Ultima fraza m-a starnit: de ce nu vezi si la noi pe strada tinute creative care sa emane personalitatea purtatorului asa cum vezi in alte tari?

Ma abtin de la raspuns ca n-am timp acum sa dezvolt. O las pentru un alt post. :))

Nestatornicia bat-o vina

A trecut deja un an de cand nu am mai dat pe aici? Asa se pare. Ce repede zboara timpul, aproape ca nici nu stiu cand a trecut anul dar stiu cu certitudine ca mi-a adus multe schimbari. Dar, fiindca asta nu e chiar un jurnal clasic, n-am sa povestesc aici despre ce mi s-a mai intamplat pe plan personal ci mai degraba despre ce am mai vazut pe ici pe colo, observat sau am mai cugetat.

Ei bine, anul asta a trebuit sa imi cer scuze de la bulgari. Am ras tot mereu de ei, cu castravetii lor in otet, cu zacusca, cu limba lor si multe altele de care nu imi amintesc acum dar, dupa ce am dat o tura pe la ei m-am intors cu coada intre picioare. E drept ca n-am stat prea mult pe acolo dar tot mi-am dat seama ca:

- se mananca grozav daca stii niste locuri........yummy. Nu-mi pot lua gandul de la niste frigarui de scoici!!!!!!!!!
- turismul se dezvolta mai bine la ei decat la noi
- e mai curat decat in Romania
- au locuri frumoase de vizitat: istorie, monumente ale naturii etc.
- orasele lor sunt mai unitare din punct de vedere arhitectural. Nu prea vezi tabla ci mai mult tigla, mai putin prost gust decat la noi.

Toate astea mi-au lasat totusi un gust amar si impresia ca noi ramanem tot in urma. Din pacate.
O poza super facuta de cineva din grupul cu care am trecut prin Bulgaria.

Reclame stupide

E tot mai clar ca suntem implicati fortat in isteria bancilor de a-si atrage clienti pentru pensiile private. Se observa cu ochiul liber, strazile sunt pline de afise si panouri enorme, televiziunile debordeaza de clipuri ce se doresc a fi convingatoare, telefoanele agentilor au inceput deja sa ne irite si nu mai poti face nici un drum la banca fara ca cei de la ghiseu sa nu incerce sa te atraga catre oferta lor. Le inteleg agitatia, e rost de clienti multi si implicit de bani. Ceea ce nu inteleg cu nici un chip e modalitatea de comunicare pe care au ales-o pentru a-si promova oferta. E clar ca populatia e bulversata si nu intelege mai nimic din sistemul acesta de pensii. De aceea ar fi fost frumos ca toate aceste mesaje cu care suntem bombardati sa faca cat de cat lumina, sa explice pe intelesul tuturor acest sistem, sa vina in intampinarea temerilor unui popor trecut prin FNI si Caritas. Din pacate ceea ce primim din partea bancilor e o reprezentare a batranetii ca fiind o stare jalnica, degradanta, patetica, un fel de resemnare in fata mortii. Vedem clipuri stupide ce prezinta pensionari aproape cersind sau pensionari a caror singura ocupatie e spionatul vecinilor etc. In fiecare zi cand imi plimb cainele trec pe langa geamul unei sucursale BRD de unde ma agaseaza vizual o serie de afise la pensia privata. Intr-unul, doi tineri, un el si o ea, frumosi, veseli si plini de incredere intind fiecare catre privitor un borcan in care se afla, nici mai mult, nici mai putin de cat o proteza dentara!!! Din geamul urmator, ma fixeaza cu aceeasi privire vesela si otimista un tanar sprijinit intr-un baston. Hellooooo, BRD, am doar 32 de ani si nu vreau sa ma gandesc la chestii din astea! De fapt care tanar se gandeste la pensie in termenii astia? Sau, ne gandim macar la varsta asta la pensie? Acum ne gandim la cariera, la distractie, la concediul din vara, masina, casa........Acum nu vrem sa ne gandim ca vom ajunge la pensie. Si cel putin, nu asa ne-o imaginam. Pentru ca batranetea nu e asa cum ne-o descriu ei. Batranetea poate fi o stare frumoasa, o perioada in care ne odihnim, ne ocupam mai mult de noi. De ce trebuie sa insemne reumatism, lipsa dintilor, boli sau moarte, cum ne-o induc ei? Mi se pare o lipsa de respect sa fim abordati asa. Are rost sa mai mentionez textul grotesc afisat de AVIVA pe toate panourile din tara? Cica: "Aceasta reclama va exista si maine? Dar tu?". Mi se pare de un prost gust si o nesimtire cum n-am mai vazut de mult. Nici nu cred ca are rost sa mai comentez pe marginea ei.

Paranoia aviatica

Acum o saptamana m-am intors din Padova, Italia unde am petrecut o vacanta de doua saptamani si zic eu ca ar fi fain sa impartasesc ce am vazut pe acolo si aici pe blog. Dar, inainte de asta, tin sa povestesc despre paranoia zborului low cost ce m-a bantuit pana am ajuns in Italia.

Calatoria a debutat neasteptat de bine avand in vedere ca a fost prima data cand am zburat cu o companie low cost, mai precis Myair.

Urmarind puzderia de stiri pe tv cu tot felul de intamplari neplacute incluse in pretul biletului m-am pregatit psihic sa trec cu brio prin toate. Am carat o sacosa imensa cu tartine si o sticla de 2 l de apa pentru cazul in care avionul v-a intarzia macar vreo 10 ore. Normal, asteptarea e mult mai suportabila cand nu iti chioraie matele. M-am dus in aeroport nu cu doua ore cum imi ceruse telefonic operatoarea Myair ci .....cu vreo patru.......pentru a evita o situatie vazuta cu o saptamana in urma pe Protv si anume, un avion al aceleasi companii care decolase cu vreo 3 ore mai devreme decat ora specificata pe bilet, lasand vreo jumatate din pasageri cu ochii in soare. Si fara slujbe, daca ne luam dupa corespondentul Protv.

De cate ori zbor cu avionul un gand ma obsedeaza: daca imi vor pierde bagajele? Ce poate fi mai groaznic? Ma imaginez in aeroport, ramanand singura la banda pentru bagaje, mecanismul acela din cauciuc invartindu-se in gol si privirea mea disperata fixata pe gaura neagra din care ar trebui sa mai apara totusi si valiza mea. Pe tot parcursul zborului ma gandesc la toate lucrusoarele din bagaj si incerc sa imi clarific fara de care as putea trai si fara de care nu. Intr-un final, obosesc sa fac comparatii si ma resemnez. Revenind la zborul catre Padova, am incercat sa rezolv si o eventuala problema cu bagajele asa ca am luat foarte putine haine si nimic fara de care nu as putea trai. Avand in vedere ca mi-am propus sa prestez un shopping serios in Italia mi-a fost usor sa aleg doar cateva haine.

Ei bine, dupa toate aceste pregatiri cu tenta paranoica, totul a decurs perfect: avionul n-a intarziat, n-a plecat fara mine si nu mi-au pierdut bagajele. :)) Am mai avut doua strangeri de inima mai minore: una cand asteptam autobuzul care urma sa ne duca pe pista si am vazut ca avionul in care trebuia sa ne urcam era cel care tocmai aterizase cu 15 min mai devreme (am avut un sentiment de maxi-taxi aerian) si a doua, la coborare in Italia cand am realizat ca pilotul arata de nici 30 de ani si era din Columbia!!! Cand o fi avut timp sa fi facut si scoala si numarul ala impresionant de ore de zbor dupa care sunt cotati pilotii??Oricum, ce mai conteaza toate astea? Sunt intreaga, doar scriu pe blog. :))

De ce supa de guave

Probabil ca va intrebati de ce mi-am denumit blogul “supa de guave”. Ei bine, “exista o explicatie” care suna cam asa: acum vreo zece ani, in timpul unei calatorii in Tailanda am descoperit guava, un fruct exotic, verde, racoritor de care m-am indragostit de la prima muscatura.

Psidium guajava e numele stiintific al acestui fruct aparut prima data in Peru sau Mexic desi parerile specialistilor sunt impartite. Gustul e apropiat de cel al perelor noastre, usor acrisor, cu o aroma placuta. Papilele mele gustative au facut cunostinta cu o felie de guava undeva pe o straduta langa plaja Pucket, o insula din Tailanda mult frecventata de turisti . Am vazut o batrana ca impingea un fel de carucior din care vindea ceva, niste fructe. Am recunoscut bananele si mango-ul dar niste felii mi-au atras atentia si am zis ca ar fi interesant sa incerc ceva nou. Asa ca, i-am indicat cu un deget batranei ce vroiam, am insfacat punga si tocmai ma pregateam sa apuc prima felie cand am vazut ca imi mai intindea ceva. Era un fel de zahar amestecat cu ceva rosiatic. Vazand privirea mea nedumerita batrana mi-a facut semn sa inmoi felia de guava in amestec. Ceea ce am si facut. Era cu siguranta un gust pe care nu il mai simtisem. Cred ca zaharul era amestecat cu boia iute sau ceva de genul. Parfumul si gustul acrisor al fructului se impletea ametitor cu iuteala placuta dar totodata dulce a amestecului. Era bun. Atat de bun incat am devenit clienta fidela a batranei pe toata durata sederii mele in Tailanda. Apoi, n-am mai mancat. Pentru ca nu am mai gasit guave in Europa. Si daca as fi gasit, probabil nu ar fi avut si zaharul acela ciudat.

In amintirea acelei experiente inedite am tinut sa imi denumesc blogul "supa de guave". Si pentru ca supa e un fel de amestecatura de ingrediente, asa va fi si blogul, un amalgam de ganduri.